Lumea vazuta prin ochii lor…

“Lumea “ in care traiesc persoanele cu handicap auditiv este aceeasi lume in care traim si noi..noi, cei auzitori …

Pana acum 3 ani nu stiam mai nimic despre aceasta comunitate. Eram fascinata de semne , asta pot sa o spun…dar atat. Aceasta curiozitate a plecat din momentul in care am cunoscut acum cativa ani o persoana cu deficienta de auz si cred ca privindu-l si admirandu-l pentru ceea ce este si pentru ceea ce a reusit sa faca m-a determinat sa invat semnele...nu a fost usor, dar mie mi-au placut, m-au atras ca un magnet si dintr –o simpla pasiune am ajuns sa o transform intr-o meserie noua in Romania, poate prea noua...

La inceput nu am stiu unde as putea sa invat...imi era cei drept rusine sa opresc un surd pe strada si sa-l rog sa ma invete semne..de fapt si chiar daca il opream, cum aveam sa-i spun ca vreau sa invat semne si de ce ..cand eu nu stiam nimic despre limbajul mimico-gestual... Dupa cativa ani, mutandu-ma intr-un alt oras m-am interesat si am facut primul pas - cel de a intra pe poarta filialei surzilor Bucuresti si de a ma intersa cum as putea sa invat .Prima persoana pe care am intalnit-o acolo a fost auzitoare..a avut rabdarea de ma asculta, dar ochii ei imi spuneau „tu ce cauti de fapt?..tu ce vrei?..esti sigura ca vrei sa faci asta?”... apoi, am cunoscut-o pe Janin, care in timp mi-a devenit prietena, colega ..si confidenta...surda fiind, ea a fost cea care mi-a arata primele semne..da surda...surzise la 7 ani, lucru care a ajutat-o sa-si pastreze vorbirea. A vazut in mine poate dorinta de a invata limbajul, a avut incredere in mine ...am fost fascinata din primul moment..tin minte ca imediat cum am ajuns acasa am inceput sa repet ceea ce invasesem, din dorinta de a nu cumva uita acele cateva semene...minunat sentiment... mai apoi m-am inscris la cursul de LMG si am reusit sa invat semnele , sa-mi obtin autorizatia de interpret autorizat si sa lucrez cu si pentru ei.

Cuidat pot spune unii...altii ma pot intreba de ce??..de fapt m-au si intrebat avand in vedere ca in familei nu am pe nimeni surd. Deseori am vazut uimirea, dar si compatimirea ( compatimirea este cuvantul potrivit - cum de eu, o fara draguta, tanara, cu studii superioare am ajuns sa practic o astfel de meserie) in ochii oamenilor cand traduceam pentru o persoana surda. Multi m-a intrebau daca sunt surda, si daca nu eram surda de ce am invatat limbajul?!??..iar raspunsul meu era simplu, am invata semnele din pasiune si am resit sa o transform intr-o meserie, la fel cum e cea de traducator de limbi straine..si asta e meseria pe care am ales-o..cum un strain are nevoie de un traducator asa au si ei nevoie de cineva care s-ai ajute..si chiar mai mult decat atat. Rolul interpretului in LMG poate deveni chiar mai important tinadu-se cont de faptul ca, daca pentru un strain sa se descurce intr-o engleza mai corecta, mai gresita e posibil ..dar cati dintre noi stim semne??..cum se pot descurca ei la doctor?..la politie??...

Si uite asa dintr-o persoana care nu aveam nici o tangenta cu lumea lor, am ajuns sa o cunosc, sa traiesc printre ei..sa-mi dau seama cum sunt, ce sunt, ce simt ei, ce si doresc ...

E complicat privind din afara..ne uitam la ei si zicem „ehh ei nu stiu sa vorbeasca, eu nu stiu semne... cum sa putam o discute???”..insa daca am reflecta.. pentru cateva minute am realiza ca nu este asa greu..nu ne trebuie decat un dram de rabdare, calm si o sa vedem cum din acea aparenta imposibilitate de comunicare, ei vor reusi sa se faca intelesi prin semne si putine cuvinte pe care le stiu..comunicare cu ei nu este imposibila...singura bariera este cea psihologica....

Ma uitam deseori in metrou sau in autobuze, la oameni, fara nici un motiv si fara sa astept ceva de la ei..si ma gandeam ca daca eu ca auzitor le-as cere ajutorul, nu stiu daca nu cumva sunt asa grabiti sau dezinteresati incat sa nu ma ajute...oricare ar fi motivul..cu atat mai mult daca eram o persoana surda..cum era poate atunci..daca nu exista rabdare...de fapt nu putem vorbi de rabdare ci si de acceptarea societati, de constientizare a faptului ca ei exista ...ei fac parte din societate si nu trebuie decat un dram de acceptare si bunaviinta incat si ei sa se simta oameni printre noi...

Am auzit deseori spunandu-se ca sunt „handicapati” – as vrea sa va contrazic..nu sunt..sunt oameni care au un handicap si nu si-l au dorit. Nu s-a nascut nimeni si ia cerut lui Doamne Doamne o ureche surda ...

Alti au zis ca sunt rai...se poate, dar rautatea a venit din partea societatii...in momentul in care mergi pe strada, ii vezi te uiti si arati cu degetul, iti strambi fata, sau din imposibilitatea de a comunica cu ei le intorci spatele, ca asa e mai simplu... oare cine greseste??!!

Nu am stiut pana nu am lucrat cu ei, cat de talentati sunt..nu mi-am putut inchipui cat talent de mim pot avea si ce scenete de pantomima pot crea. A fost o delectare a vazului meu sa-i pot vedea participand la diferitele concursuri , spectacole demonstrandu-si calitatile..

Sunt fantastici desenatori, sportivi,pot crea picturi de vis..pot juca in scenete si chiar unuii dintre ei, care mai aud ceva ceva, danseaza..sunt plini de viata, pot iubi si darui iubire..

Am citit cateva texte interesante legate de istoria si cultura surzilor in timp...cat de mult au fost discriminati, blamati, condamnati de-a lungul timpului si totusi au reusit sa-si pastreze identitatea culturala..Am aflat ca de-a lungul vremii surzii au trebuit sa lupte pentru limbajul lor, ei fiind obligati sa renunte la el, considerandu-se ca este un limbaj inferior fata de auzitori..Intr-o anumita perioada erau considerati a fi posedati, datorita neputintei lor de a vorbi..si exemplele pot continua, si destul de multe, iar unele dintre ele sunt chiar odioase, ce intrec orice imaginatie..

Nu cred ca se vor schimba prea multe, insa m-am hotarat sa scriu aceste randuri..simplu, pentru cei care vor avea rabdarea sa citeasca si nimic mai mult...E doar o parte din ceea ce am trait, am vazut si am simtit prin prisma lor.